"Hanul Ancuței" este una dintre cele mai cunoscute și apreciate opere ale scriitorului român Mihail Sadoveanu, care a fost publicată pentru prima dată în anul 1928. Această operă literară își desfășoară acțiunea într-o perioadă istorică îndepărtată, în Moldova secolului al XVIII-lea, și este înscrisă în curentul realismului epic.
Hanul Ancuței, localizat într-un pitoresc colț de țară, devine un loc emblematic al întâmplărilor și poveștilor din zona respectivă. Acest han rural devine o veritabilă scenă a vieții locale, unde se intersectează personaje diverse, fiecare cu propriile lor trăsături și istorii.
Poveștile din "Hanul Ancuței" aduc în prim-plan o galerie variată de personaje, cum ar fi negustori, răzăși, cete de haiduci, zodii, și boieri. Fiecare dintre acești protagoniști are propriile lor dorințe, pasiuni, și înfruntă diverse provocări și obstacole. Autorul reușește să creeze portrete vii ale personajelor sale, reliefând cu măiestrie psihologia și interacțiunile acestora.
În paralel cu intrigile personajelor, natura și peisajul moldovenesc devin și ele elemente definitorii ale operei. Mihail Sadoveanu transpune cu măiestrie în paginile sale bogăția și farmecul naturii moldovenești, de la codrii seculari și până la râurile limpezi și dealurile însorite.
În centrul operei se află hanul însuși, o construcție cu o istorie bogată, care devine martora nenumăratelor întâmplări și legende. Prin intermediul hanului, autorul transmite un peisaj autentic și captivant al vieții rurale moldovenești.
Rezumat pe capitole
Capitolul 1. Iapa lui Vodă
Într-o frumoasă zi de toamnă, la Hanul Ancuței, se adunaseră oameni pentru a transporta vinul prețios din Moldova. Printre ei se număra și comisul Ioniță, un răzăș harnic, călare pe un cal slăbănog. În fața celor prezenți, el începu să povestească o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă.
Odată, la Hanul Ancuței poposise un boier înstărit. Cu ospitalitate, Ioniță îi oferise o cană cu vin, iar cei doi începură să converseze prietenos. La un moment dat, boierul îl întrebă pe Ioniță încotro se îndreaptă în călătoria sa. Acesta îi dezvăluie că are o misiune importantă: să meargă la domnitor și să-i ceară dreptate într-un proces îndelungat, ce se întindea pe parcursul mai multor ani. Dacă, dintr-un motiv sau altul, domnitorul nu ar fi fost dispus să-l ajute, Ioniță ia-r cere acestuia să-i sărute iapa nu departe de coadă.
Boierul râse în hohote, mulțumi pentru ospitalitate și plecă în drumul său. Cu toate acestea, Ioniță a ținut cu tărie la cuvântul său. Ajuns la Iași, ceru audiență la domnitor, iar acolo îl recunoscu pe acesta chiar în persoana boierului de la Hanul Ancuței. Cu documentele în mână, îi prezentă cazul său domnitorului, iar acesta îi promise că-i va face dreptate. În cele din urmă, convins de hotărârea lui Ioniță, domnitorul îl întrebă în glumă ce va face dacă nu va primi ajutorul promis. Cu un zâmbet, Ioniță răspunse că iapa se află chiar în fața hanului. Domnitorul râse încântat și îi oferi sprijinul său.
De atunci, povestește Ioniță, calul pe care îl călărește este o mărturie vie a iernii în care iapa lui Vodă a rămas pentru totdeauna întipărită în inima sa.
"Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!".
Capitolul 2. Haralambie
La hanul Ancuței, comisul Ioniță se pregătește să povestească ceva mai minunat decât povestea cu iapa lui Vodă. Însă călugărul Gherman, care venea de la munte, îl întrerupe și începe să povestească despre Haralambie, un arnăut domnesc care a devenit hoț de codru. Haralambie jefuia boieri și sate, iar Domnitorul a trimis poteri să-l prindă. Într-o zi, Domnitorul Ipsilant l-a chemat la divan pe Gheorghe Leondari, fratele lui Haralambie și l-a obligat să-l prindă pe fratele său în 2 săptămâni, altfel își va pierde viața. Gheorghe a pornit în căutarea fratelui său și l-a găsit după 8 zile ascuns în casa mamei călugărului Gherman. Gheorghe l-a ucis pe Haralambie, iar capul i l-a adus Domnitorului. Din durere, Gheorghe a ridicat o biserică în Iași în cinstea Sfântului Haralambie. Călugărul Gherman merge să se închine la această biserică, pentru că Haralambie era prietenul familiei sale. După povestire, comisul Ioniță spune că povestea pe care el vrea să o spună e și mai minunată.
"Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi l-a pus pe covor, cu năframă roşă, la picioarele lui Vodă."
Capitolul 3. Balaurul
În acest capitol, comisul Ioniță începe să povestească despre balaur. Moș Leonte zodierul își amintește cum a văzut întâia oară balaurul în tinerețe. Tatăl lui, care era tot zodier, îl învăța meșteșugul. Într-o vară, stând cu el la stână, l-a chemat la colibă boierul Nastasă Bolomir, un om mânios ale cărui neveste muriseră. Bolomir era supărat că soția lui Irinuța îl înșela cu feciorul vornicului Vuza. I-a cerut lui Leonte să-i ghicească în zodii dacă e adevărat. Leonte i-a spus că zodiile arată că acuzațiile sunt false, liniștindu-l pe Bolomir.
Apoi Leonte și fiul său au plecat la hanul Ancuței, unde au aflat că Irinuța era plecată la Roman, deci minciuna lui Leonte nu va fi descoperită. Pe drumul de întoarcere, Irinuța s-a întâlnit cu Bolomir, care a descoperit adevărul. Mânios, Bolomir a vrut să-i pedepsească aspru pe Irinuța, Leonte și Vuza.
Cerul se întunecă brusc, acoperit de nori grei. Un vânt puternic suflă dinspre râu, ridicând pulberi amenințătoare. Apoi liniștea este spartă de un tunet asurzitor.
În acel moment, a apărut balaurul, ca o furtună violentă care l-a răpit pe Bolomir și l-a aruncat într-o râpă, ucigându-l. Oamenii au crezut că Leonte a chemat balaurul cu puterile lui de zodier. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o pe Irinuța.
"Atunci a răsărit de sub cortelaşul ei cuconiţa, sprintenă, subţire şi mânioasă ca o viperă. Şi l-a înfruntat c-un ţipet şi cu ochi plin de ură: — Nu te-apropia de mine, urâtule şi blăstămatule!"
Capitolul 4. Fântâna dintre plopi
Capitolul începe cu descrierea hanului Ancuței, unde Neculai Isac, personajul principal, poposește împreună cu cărăușii săi pentru a transporta vinuri către ținutul Sucevei. El este tulburat deoarece dragostea din acel an i s-a sfârșit. Într-o zi, plimbându-se singur prin apropiere, întâlnește o țigancă, Marga, care îl farmecă. Ea îi spune că unchiul ei, Hasanache, a trimis-o să-l ademenească pe Neculai pentru a-l jefui împreună cu frații lui. Dar Marga s-a îndrăgostit de Neculai și îi mărturisește planul.
Seara, Neculai se întoarce la fântâna dintre plopi pentru a o întâlni pe Marga. Cei doi petrec o noapte de dragoste, însă dimineața țiganca îl avertizează că unchiul și frații lui vor să vină să-l jefuiască și să-l ucidă. Neculai reușește să fugă, dar în luptă este rănit la ochi. Marga este ucisă și aruncată în fântână de către atacatori. Neculai rămâne marcat pentru totdeauna de această întâmplare dureroasă. El încheie povestea spunând:
"Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... Şi Dumnezeu m-a întors prin locurile acelei dureri."
Acest moment descrie impactul emoțional puternic pe care l-a avut această experiență asupra lui Neculai. Deși a trecut multă vreme, el este încă afectat profund la gândul întâmplării tragice de la fântâna dintre plopi și a pierderii iubitei sale Marga.
Capitolul 5. Cealaltă Ancuţă
Capitolul prezintă întâmplările povestite de meșterul Ienache coropcarul despre Todiriță Catană, un răzăș nebun și îndrăzneț din ținutul Vasluiului. Acesta se îndrăgostise de Varvara, sora vornicului Bobeică, și a fugit cu ea, înfuriind astfel autoritățile.
Todiriță a fost prins inițial și bătut în târgul Ieșilor, apoi închis în turnul Goliei. Dar a reușit să evadeze, lăsând în urmă panică. Costea Căruntu, un slujbaș de la agie, a fost însărcinat să o escorteze pe Varvara la mănăstirea Agapia și să-l prindă pe Todiriță. Pe drum, Ienache l-a întâlnit pe fugar, care i-a cerut să mintă și să spună că a fugit spre Timișești.
La hanul Ancuței, Todiriță i-a destăinuit planul său îndrăzneț Ancuței, care părea inițial îngrozită, dar apoi hotărâtă să-l ajute. Când slujitorii Domniei au sosit, Ienache le-a spus minciuna, iar Ancuța i-a trimis pe unii pe urme false, în timp ce Costea Căruntu trecea podul umblător cu Varvara. Brusc, podul s-a oprit în mijloc și nu s-a mai auzit nimic de cei doi. Dimineața i-au găsit pe Costea bătut și pe luntraș legat. Ancuța părea să audă totul, deși era departe. Se bănuia că Todiriță a răpit-o pe Varvara în Ungaria.
"Mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte."
Acesta subliniază bănuielile lui Ienache cu privire la implicarea Ancuței.
Capitolul 6. Judeţ al sărmanilor
La Hanul Ancuței, un grup de oameni sta adunat în jurul focului și povestea întâmplări din viață. Dintre ei se ridică un cioban mătăhălos, cu înfățișare sălbatică. El ascultase toate poveștile și acum își dorea să le istorisească și el o întâmplare a unui prieten de-al său. Ciobanul se numea Constandin Moțoc și venea de la stâna lui de pe muntele Rarău.
Constandin le spune celor prezenți că prietenul lui trăia în satul Fierbinți de pe malul Siretului și fusese asuprit de boierul localnic Răducan Chioru. Boierul îi luase nevasta, iar când prietenul ciobanului a încercat să și-o recupereze, boierul l-a chinuit cumplit, bătându-l și ținându-l cu capul într-un gard toată noaptea de Bobotează. Prietenul ciobanului a rămas schilod o vreme, suferind cumplit, apoi a plecat din sat și s-a refugiat în munți.
Acolo l-a întâlnit pe hoțul Vasile cel Mare, căruia i-a povestit chinurile suferite. Revoltat, Vasile îl învață cum să-și facă dreptate și cei doi coboară împreună în sat, unde îl ucide pe boierul Răducan Chioru, răzbunându-l astfel pe prietenul ciobanului. Oamenii din sat stau martori fără să intervină, acceptând judecata. După ce își fac dreptate, cei doi se retrag din nou în munți.
Constandin Moțoc își încheie povestea amintindu-și cu amărăciune evenimentele relatate. Rezumând, capitolul prezintă drama personală a unui prieten al ciobanului și modul crud în care își ia singur dreptatea în lipsa justiției oficiale, cu ajutorul hoțului Vasile cel Mare.
"Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, - dar am tremurat cu capu-n gard și cu glesnele-n ghiața morii, și cu picioarele-n butuc și cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul; și ne-ai ars cu harapnicul; -ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viața, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele și n-am găsit nici într-un fel alinare și izbândă! Ne-am înfățișat să-ți plătim, cucoane!"
Este momentul în care hoțul Vasile îl confruntă pe boier și explică motivul răzbunării.
Capitolul 7. Negustor Lipscan
În acest capitol, personajul principal este negustorul Dămian Cristișor Lipscanul. El sosește noaptea târziu cu carăle încărcate cu marfă la hanul Ancuței. Comisul Ioniță și ceilalți oaspeți auzind zgomot pe drum ies afară și-l întâmpină pe negustor. Ancuța, ajutată de lumina unui fanar mare, îl recunoaște pe oaspetele obișnuit și îl întâmpină cu căldură, asigurându-l că marfa lui va fi în siguranță.
În timp ce negustorul își așază carele, comisul și ceilalți oaspeți se întorc la focul de afară. Moș Leonte ghicitorul începe să-l descrie pe negustor după semnul zodiacal sub care s-a născut - Leul - spunând că va fi un om vesel și prietenos. Când negustorul li se alătură, confirmă uimit precizia descrierii.
Apoi, acceptând invitația de a sta la vorbă, negustorul începe să le povestească celorlați despre călătoria sa până la Lipsca pentru a aduce marfă. Le descrie minunile pe care le-a văzut - trenurile, străzile pavate, școlile pentru fete și băieți - spre mirarea și uneori nedumerirea ascultătorilor săi. Chipurile oamenilor erau vii, reflectând uimirea sau neîncrederea în fața unor astfel de noutăți.
Ajungând în Moldova, negustorul le povestește cum a trebuit să mituiască vameșii și un hoț de pe drum cu baidere roșii pe care le adusese special pentru astfel de împrejurări. Momentul culminant este atunci când, ajuns în siguranță la han, oferă Ancuței o zgardă frumoasă de mărgele, sărutând-o pe obraji în aplauzele și chiotele oaspeților. Bucuria tuturor era contagioasă în această scenă.
"Vinul îndulcește inima omului și folosește mădularelor lui".
Arată dorința de a descoperi lucruri noi, dar și confortul obișnuințelor.
Capitolul 8. Orb sărac
Era o noapte întunecată de toamnă când grupul nostru s-a adunat în jurul unui foc vesel la Hanul Ancuţei. Deodată, un bătrân orb condus de o femeie în vârstă s-a apropiat. Femeia a explicat că ei călătoreau pentru a aduce omagii Sfintei Parascheva. Bătrânul s-a așezat lângă foc și ne-a spus că este un rătăcitor care se bucură de companie bună și vin. După ce a mâncat, el a cântat o melodie tristă la cimpoiul lui despre niște ciobani care complotează să omoare cel mai tânăr dintre ei. Am fost fermecați de melodia aceea întunecată.
Când gazda noastră l-a îndemnat să cânte o altă melodie, bătrânul orb a povestit despre călătoria sa prin diferite țări. În tinerețe, el învățase multe cântece triste de la ciobanii bătrâni pe care avea datoria să le repete. După un exil îndelungat, s-a întors în Moldova, dar satul lui era distrus și familia dispărută. Totuși, el a continuat să cânte la cimpoi poveștile triste de demult.
Apoi, spre surprinderea noastră, el a repovestit legenda Sfintei Parascheva pedepsind pe crudul conducător Duca Vodă pentru supraimpozitarea poporului. Duca a fugit în timpul unei furtuni, dar a fost prins și ucis de niște tâlhari înainte de a fi adus în fața justiției. Când Duca s-a oprit la acest han acum mult timp, hangița a refuzat să-i dea lapte ca pedeapsă pentru cruzimea lui.
Pe când bătrânul își încheia povestea, hangița noastră Ancuța i-a apucat brusc mâna, recunoscându-l. Lacrimile i-au șiroit pe obraz în timp ce i se adresa ca unchiului Constantin, un rudă pierdută de mult. Copleșit de emoție, bătrânul n-a mai putut vorbi, doar a zâmbit în întuneric. Noi priveam uimiți cum bărbatul și femeia s-au reîntâlnit pentru scurt timp prin amintire și cântec.
"Apoi, spre surprinderea noastră, el a repovestit legenda Sfintei Parascheva pedepsind pe crudul conducător Duca Vodă pentru supraimpozitarea poporului."
Evidențiază povestirea hipnotizantă a bătrânului orb care i-a transportat pe ascultători înapoi în timp.
Capitolul 9. Istorisirea Zahariei Fântânarul
Personajul principal este un bătrân orb numit Zaharia Fântânarul, care îi distrează pe cei prezenți cu povești din tinerețea lui.
La început, o bătrână pe nume Salomia îl critică pe Zaharia, spunând că poveștile lui sunt minciuni. Dar Ioniță vameșul îl apără pe Zaharia, dornic să audă încă una din poveștile lui colorate.
Încurajat de Salomia, Zaharia se lansează într-o poveste petrecută de mult timp, când era încă un tânăr fântânar. Un boier îl angajase pe Zaharia să găsească apă pe pământul lui, astfel încât prințul să-și poată amplasa tabăra de vânătoare acolo. Zaharia a folosit talentul și pendulul său de lemn special pentru a localiza expert un izvor subteran pentru fântâna boierului.
Dar această împlinire fericită a fost amenințată atunci când fiica boierului, Aglăița, s-a îndrăgostit de un băiat de rând. Pentru a le împiedica dragostea, boierul o închisese pe Aglăița în camera ei. Disperată, Aglăița plănuia să se sinucidă aruncându-se în fântâna lui Zaharia.
Din fericire, Zaharia a convins-o pe Aglăița să nu se sinucidă, ci în schimb să se întâlnească pe ascuns cu iubitul ei încă o dată, în cortul boierului de lângă fântână. Când a sosit prințul, Zaharia l-a îndrumat în mod misterios să îi găsească pe cei doi tineri îndrăgostiți înăuntru. Prințul a avut milă de ei, le-a permis să se căsătorească și chiar a găzduit petrecerea lor de nuntă la han.
Zaharia încheie: "Într-adevăr, Zaharia a spus o poveste frumoasă." Ceilalți sunt de acord că nu ar fi putut fi o poveste mai minunată. Dar seara lor este întreruptă de un țipăt straniu din întuneric. Bătrâna Salomia șoptește că aceasta este semnul unor spirite rele. Ea efectuează ritualuri de protecție înainte ca călătorii să se împrăștie nervos la un somn neliniștit.
"atunci când te bucuri de o floare strălucitoare și parfumată, nu te poți supăra pe una care este veștedă și fără miros, căci nu este de vină".
Alte cărți de Mihail Sadoveanu
